George Rotaru trăieşte visul american

Departe, departe, peste hotare, mări, ţări şi oceane, un făgărăşean simte dorul de casă mai ceva ca-n poveştile cu prinţi care-şi părăsesc castelul şi ţinutul, fiind obligaţi să trăiască drama exilului. Nu a fost exilat, nu l-a forţat nimeni să plece, a făcut-o de bună voie şi silit numai de conştiinţă. Nu este un străin acolo unde a ajuns, ba chiar e apreciat şi ascultat, şi-a dobândit şi cetăţenia, dar trăieşte visul american cu rezerva de a fi român. A fi făgărăşean! Dorul de casă şi amărăciunea unui oraş despre care el crede că l-a uitat îl topesc. Dar nu este adevărat. Artiştii nu sunt uitaţi, sunt doar sensibili. Uneori prea sensibili, încât cred asta. George Rotaru, căci despre el este vorba, a acceptat să ne dezvăluie câte ceva din viaţa lui de cetăţean american, taman din inima Americii şi din dorul de casă pe care-l poartă în suflet de când a ajuns acolo.

Cetăţean american în acte

Făgărăşeanul a ajuns în SUA imediat după ce regimul represiv îşi dădea obştescul sfârşit. Tot pe acolo păşise cu vreo 12 ani înainte şi celebrul Pacepa, dar asta-i altă poveste! „ Am ajuns în America după Revoluţie. În1990 am plecat într-un turneu şi nu m-am mai întors. Eu sunt cetăţean american din ’97, aşa că pot să spun că şi America este casa mea”, mărturiseşte artistul.

Şi totuşi n-ar părăsi niciodată definitiv România, oricât ar fi de dulce şi adânc visul american: „Din ţară nu m-aş muta niciodată şi mă întorc cu drag acolo… Nu poţi uita ţara unde te-ai născut, unde ai copilărit, ai muncit şi unde sunt mormintele celor dragi. România mi-a dat oportunitatea să mă lansez în muzică.. dar asta a făcut apoi şi America. Restaurantul Mignon din Hollywood… apoi celebrul cazinou Maxim din Las Vegas, care m-a consacrat ca fiind primul român care a concertat într-un cazinou profesinal. Când sunt în America mă gândesc tot timpul acasă. Câteodată nu-mi vine a crede ce-mi trece prin gând… noroc cu internetul care le rezolvă repede pe toate. Aşa mă potolesc, îmi trece!”

Ca să nu fie singur acolo şi-a luat ani buni după el căţelul din România. Aşa a văzut patrupedul mai tot continentul şi a ajuns să călătorească mai ceva ca un om de afaceri. După călătorii fără număr l-a adus înapoi în România, unde a murit după vreo 23 de ani în care i-a ţinut artistului companie.

George Rotaru mărturiseşte că, deşi vreo şase luni din an nu vede Făgăraşul, este la curent cu tot ce se întâmplă aici, prin grija unor prieteni buni.

Sensibilitate de artist

Dacă-l întrebi, artistul spune că în inima lui Făgăraşul este o sumă a contradicţiilor. Îi iubeşte cu pasiune, dar îi e teamă că oamenii l-au abandonat. Este cetăţean de onoare şi se mândreşte cu asta, dar totuşi o reţinere i s-a strecurat în suflet şi nu mai vrea să iasă de acolo.

„Cum este posibil oare ca un artist de talie naţională să nu fie recunoscut de conducerea oraşului? Mă refer la acele zile ale Făgăraşului, unde nu am fost invitat de foarte mulţi ani să cânt. Mă gândesc că poate publicul făgărăşean ar vrea să mă mai vadă. Nu ştii câte specacole de caritate am făcut la Casa de Cultură pentru copii orfani, bătrâni, chiar şi pentru secţia de interne de la spital. Toate s-au uitat! Nu ştiu câţi alţi artişti au mai făcut acest lucru, iar dacă chiar l-au făcut, atunci felicitări lor şi pe mai departe”, se destăinuie George Rotaru.

Cântă în 10 limbi

Repertoriul făgărăşeanului îl face apreciat şi acolo şi aici. Nu vorbeşte chiar zece limbi, dar de cântat cântă în toate! A imprimat în engleză câteva piese personale şi nu numai şi spune că cea mai reuşită i se pare a fi „Crazy” din repertoriul lui Patzy Clain. Cel mai mult iubeşte, însă, să cânte în limba natală.

L-am întrebat unde în SUA se simte cel mai bine şi mi-a mărturisit că oraşul preferat este Palm Springs, „un orăşel de o frumuseţe rară în California”. Din păcate nu zăboveşte mult nici pe acolo: „Călătoresc foarte mult datorită meseriei. Faptul că încă sunt foarte solicitat este un lucru care mă ţine mult mai tânăr decât cei 60 de ani pe care-i port… în 6 martie anul acesta vor fi 61 cu ajutorul lui Dumnezeu.”

Vine şi-n România în primăvară, aviz prietenilor dragi care ar vrea să-l revadă. „O să revin acasă pe 1 aprilie (nu este o păcăleală). Până atunci o să plec în Palma del Majorca să mă odihnesc, dar şi să cânt la un bar acolo. Eu cânt mult şi în limba spaniolă, am un repertoriu bogat în această limbă. Şi unde mai pui, că mai sunt şi români pe acolo”, spune Rotaru.

„I-am cântat lui Ceauşescu”

„Dacă nu aţi fi fost artist, ce credeţi că aţi fi ajuns astăzi?” l-am întrebat pe maestrul Rotaru. Iată răspunsul: „Dacă nu aş fi fost artist, tot artist aş fi fost! Nu cred că aş fi putut fi altceva. Iar de cântat nu mă pot lăsa, mulţumesc lui Dumnezeu că vocea mă ţine şi chiar mai bine ca la 40 de ani. Pentru mine nu există expresia „m-am săturat, nu mai pot!”

Ca artist, a bătut America-n lung şi-n lat, o ştie ca-n palmă. „Pe lângă SUA am mai fost în Mexic, unde am cântat cu mariachi, apoi în Panama, unde am fost invitat să cânt de Ziua României acolo acum câţiva ani. De curând am fost invitat în Olanda să cânt pentru românii de acolo… Am fost în Spania, Italia… Cânt de pe vremea lui Ceauşescu şi am avut onoarea pe vremea aceea să-i cânt la câteva evenimente, desigur trimis de Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă Braşov. Era greu să ieşi atunci din ţară. Totuşi, am fost cu Ansamblul Făgăraşul în Belgia într-un turneu de care îmi aduc aminte cu o mare plăcere şi nostalgie”, îşi aminteşte făgărăşeanul.

„Green card” pe muzică ţigănească

Cântatul l-a salvat pe artist în multe împrejurări ale vieţii sale. Îmi povesteşte numai una dintre ele: „când am fost la interviul pentru „green card” (cartea verde) la Ambasada Americană trebuia să dovedesc că sunt cântăreţ… şi ofiţerul de serviciu m-a întrebat dacă ştiu să cânt ţigăneşte. Am spus că da. M-a pus să cânt şi în câteva minute aveam dosarul aprobat.”

Şi tot cântatul (altora, de această dată!) l-a făcut să îi admire. Spune că de-a lungul anilor le-a iubit pe Naarghita şi pe Angela Gheorghiu, voci care l-au făcut să plângă.

Nu şi-a întemeiat niciodată o familie, fiind un trubadur, întrucât nu a vrut să încurce pe nimeni.

Are pretenţii modeste şi arată că dincolo de artist primează omul simplu. În 2014 îşi doreşte sănătate, să termine un cd pe muzica lui Ştefan Ambrozie şi orchestraţiile făgărăşeanului Radu Galfi şi să stea în România la mare mai mult de trei luni.

Romanţa lui Rotaru

Chiar dacă a cutreierat mapamondul, aminte îşi aduce cu plăcere tot de lucrurile simple, pe care le-a trăit şi le-a simţit în România, în ţara lui de baştină, pe care o poartă în suflet şi în America.

L-am rugat să-mi spună o amintire frumoasă. A ales una de demult, cu peste 3 decenii în urmă. Şi-o aminteşte ca şi cum ar fi fost ieri: „În anul 1982 am fost invitat la TVR pentru o seară de melodii de neuitat, împreună cu greii muzicii din acea vreme. Emisiunea se numea „Mugurel de primăvară” şi era realizată de Florentina Satmari. Am interpretat acolo romanţa „Ochii tăi”, care de atunci a rămas cunoscută ca şi „romanţa lui George Rotaru”. E ceva să laşi după tine ceva… măcar un cântec… Am cântat în acea perioadă foarte mult. Mi-aduc aminte că am luat locul I pe ţară la Cântarea României, unul din festivalurile de amploare la vremea respectivă.”

(Cristina Cornilă)