Călugării din mlaștină

Lângă Făgăraș există singura mânăstire cisterciană nedistrusă din România. Ce se mai vede astăzi din ea este un sfert din cât a fost pe vremuri.

Călugării, care au ridicat-o, proveneau dintr-un ordin pentru care jurământul sărăciei era prețul suprem, dar care nu se dădeau în lături când era vorba de construcții fabuloase. A fost ridicată în mlaștină, ca mai toate abațiile ordinului, din nimic, obligatoriu pe un pământ sterp, neprimitor, inundat și nefolositor la vremea aceea. Mânăstirea cisterciană de la Cârța nu avea să afecteze cu nimic vreun petec de pământ roditor; călugării Ordinului cistercian hotărâseră să nu clădească decât pe mlaștini pe care ei înșiși le secau. Din 1474 nu mai există în ea cistercieni, după ce Matei Corvin i-a făcut una cu pământul.

Călugării nu aveau voie să se încălzească la foc

Un bilet de intrare în istoria și arhitectura cistercienilor costă 5 lei. Anul trecut, 8.000 de turiști din toate colțurile lumii l-au plătit ca să intre în lumea unui ordin aproape misterios. Spre deosebire de multe fortificaţii bisericeşti din Transilvania care stau cu lacătele pe uşă şi nu există nicio indicaţie afişată despre cum poţi face rost de cheie să vizitezi, pentru Cârţa să nu vă faceţi astfel de griji. Pe vremuri, preotul ţinea cheia şi, casa lui parohială fiind ansamblul mânăstirii, era foarte uşor de găsit. Între timp, la ultima vizită, am văzut că s-a deschis un fel de punct de informare cu bar, unde se pot plăti biletele, iar uşa capelei mânăstirii este mereu deschisă.

„Este un ordin în care călugării se supuneau sărăciei, tăcerii, castității, ascezei și rugăciunii neîntrerupte. Ei nu aveau voie să facă foc, dormeau în frig pe niște lespezi, nu aveau voie să vorbească sau să mănânce carne. Mâncau cir de mei și pește, căci pe atunci marinarii lui Columb încă nu aduseseră porumbul și cartofii în Europa! Aveau o viață scurtă, trăiau 35-40 de ani și, în scurta lor viață, trebuiau să găsească repede alți oameni pe care să îi învețe meseria de constructor, ca ei să clădească alte abații. Munceau de dimineața până seara în agricultură, meșteșuguri și construcții”, sunt primele informații pe care le aflu despre cistercieni de la preotul Michel Reger, cel care păstorește azi peste patrimoniul cistercian.

Abația cisterciană de la Cârța a fost preluată de evanghelici în anul 1550. Astăzi se fac slujbe în ea tot la două săptămâni, pentru că preotul Reger mai are arondate alte șapte sate, dintre care în cinci trebuie să slujească.

Coridor subteran secret până la Olt

Istoria cistercienilor începe a fi scrisă la debutul mileniului II, în niște mlaștini și trestii din Franța. În latină, cuvântul „cistercium” se traduce prin trestie. Acolo s-a clădit prima mânăstire a ordinului, iar o sută de ani mai târziu, la 1026, apărea cea de la Cârța. Ca și precedentele, abația de la Cârța a fost ridicată de la zero într-o mlaștină neroditoare. Se presupune că avea legătură cu Oltul.

„O legendă veche spune că de sub altarul bisericii pleca un coridor subteran care dădea în malul Oltului. Acolo, cistercienii aveau bărci pregătite în caz că trebuiau să fugă. Principalii inamici le-au fost tătarii, turcii și… românii din Arpașu de Jos, care le-au și dat foc o dată. Călugării au primit dreptul de la regalitatea ungurească de a săpa canale și de a construi mori, dețineau monopolul asupra lor și nu-i lăsau pe cei din împrejurimi să aibă și ei mori, pentru a le plăti în continuare taxă pe măcinat, așa încât românii din Arpașu de Jos s-au răzbunat și le-au pus foc”, îmi spune părintele, cu aceeași răbdare ca și cum ar povesti legenda prima dată. Doar că este a mia oară. Cei mai mulți dintre călătorii pe care drumul îi aduce aici îl caută să facă pe ghidul.

În 1462, la Cârța erau 19 călugări. La vremea aceea, în Evul Mediu, pe teritoriul României de astăzi mai era o abație la Igriș, lângă Nădlac, care a fost distrusă complet de otomani şi nu a mai fost reconstruită niciodată.

În 27 februarie 1574, Matei Corvin face și din cei de la Cârța istorie: intră în conflict cu ultimul abate și pune stăpânire pe abație. Mai scapă cu viață unul singur, despre care se știe că ar fi fost găsit în anul 1509 slujind la Schitul „Sfânta Ecaterina” din Brașov.

Matei Corvin îl susținea pe episcopul sas de la Sibiu, iar cistercienii erau credincioși și suspuși Papei de la Roma. Dar motivul pentru care avea să se cunoască în lume alungarea lor era acela al abaterilor de la bunele moravuri – se zice că le plăcea vinul și vânătoarea.

Scheletele abaților înalți

Partea interesantă abia acum vine. Este inexplicabil cum cistercienii aveau tot preoți de peste 2 metri înălțime. Nu s-ar fi știut niciodată asta, dacă prin anii ’80 doi istorici sași nu se puneau pe săpat aici.

Părintele devine serios, știe el de ce. Are 1,96 m înălțime. „În partea de est a mănăstirii, adică sub sala Capitolului, au fost găsite cinci schelete care aparțineau stareților ordinului, ce au fost înmormântați aici. Purtau la mâni inele cu pecetea lor, așa s-a constatat că fiecare din ei ar fi fost abate cândva. Toți aveau 2 m și peste această înălțime. Ca o coincidență, și preotul care a fost înaintea mea aici era foarte înalt, avea un centimetru în plus față de mine. În ultimii 19 ani a fost preot în Austria”, îmi mărturisește preotul evanghelic Michel Reger.

Nimeni nu-și poate explica înălțimea abaților ordinului. Niște oameni care nu gustau carne, posteau mai tot timpul anului, trăiau cu cir de mei și fierturi de frunze și dormeau pe jos iarna, fără foc. Înălțimea nu ținea cont, pare-se, de sănătatea lor șubredă și de viața scurtă. Și nici de traiul chinuit pe care au ales de bună voie să-l practice. Se sculau la 3 noaptea pentru prima slujbă din zi și participau la celelalte slujbe din trei în trei ore.

O scriere de aiurea consemnează că la mânăstire în Evul Mediu erau trimiși tot oameni cu anomalii fizice, așa s-ar explica cei peste 2 metri de statură. Nu există însă nicăieri o dovadă solidă care să susțină presupoziția.

Spre sfârșitul secolului al XIV-lea, traiul cistercienilor se mai destinde. Mânăstirea se mărește, poartă amprenta bunăstării, călugării primeau terenuri, aveau mori, petreceau cu câte 5-6 litri de vin pe zi fiecare și puneau biruri.

Mânăstirea cisterciană devenise foarte puternică în zonă. Încă de la jumătatea secolului XIII, abația a fondat localitatea Cârța. Apoi, pe la 1300, abația a adus coloniști germani și în alte localități din zonă: Meșendorf, Cloașterf sau Feldioara. Drept urmare, abația cisterciană era, pe la 1400, posesoarea a 10 sate. Călugării nu avea aveau s-o țină mult așa, că Matei Corvin le vine de hac. Pentru totdeauna.

Abația de la Cârța a fost cea mai estică dintre abațiile cisterciene, așa încât abatele avea dezlegare de a preda darea de seamă în Franța (la Cisteaux, unde s-a născut ordinul) numai o dată la patru ani. Drumul era prea lung, pentru a fi făcut anual, cum îl făceau ceilalți abați.

Cimitirul soldaților

Înainte de intrarea propriu-zisă în biserică, călătorul trece print-un rând de morminte încununate cu flori. Sunt morminte de soldați germani, căzuți în Primul Război Mondial la Porumbacu (septembrie 1916) și mutați aici pentru a fi protejate (1933).

Tot în curtea interioară a bisericii, pe zidul din dreptul mormintelor, tronează statuia lui Roland, un erou germanic care a întruchipat libertatea și dreptatea, căzut în secolul al VIII-lea în război cu necredincioșii.

 text: Cristina Cornilă

foto: Bogdan Manta