Strada sărăciei

Oameni necăjiţi, care trăiesc de pe o zi pe alta, sărăcie lucie, multe gunoaie aruncate la voia întâmplării, igrasie şi un drum neasfaltat, aceasta este strada Muncii din oraşul Victoria. Înainte de ’89, aici au fost locuinţele de serviciu ale  foştilor muncitori din Combinatul Chimic Victoria. Acum au mai rămas nişte barăci ruinate, unde trăiesc oameni amărâţi, cu neajunsuri.

Pe strada Muncii, din capătul oraşului Victoria, dincolo de calea ferată, sunt aproximativ 40-50 de barăci. Barăcile au cel mult două camere modeste, iar majoritatea locatarilor au WC-ul în curte. Foarte puţini dintre ei şi-au permis să-şi facă toaleta în baracă, pentru că oamenii nu îşi permit luxul acesta. Ei abia reuşesc să-şi achite utilităţile, apa, gazul şi curentul. Mai mult de atât, majoritatea locatarilor trăiesc de pe urma ajutorului social de la stat, din pensii sau din alocaţiile copiilor.

Zece suflete, înghesuite într-o baracă

Intrând pe strada cu nume predestinat clasei proletare, în prima baracă, se înghesuie zece suflete, într-o singură cameră. Maria (9 ani), Maria Ionela,  (7 ani), Ion (2 ani), Maria (4 ani), Alexandra (8 ani), Ilie (8 ani),  Antonie Ion (10 luni), bunica, mama, şi tatăl lor . Şapte minori, cu vârstele cuprinse între 10 luni şi 9 ani. Aceasta este familia Simindreanu. Ea trăiește de pe urma alocaţiilor copiilor şi muncește ocazional la muncile câmpului, “cu ziua”.  “Azi am  făcut de mâncare cartofi şi salată cu slănină, am avut noroc că am fost la sortat cartofi, pe la oameni, şi aşa am reuşit să cumpăr de mâncare. Noi, cât de cât, ne descurcăm cum putem”, a mărturisit bunica celor şapte copii, Maria Simindrean. Mama copiilor se chinuia, în tot acest timp, să aprindă focul din curte , să prepare mâncarea copiilor, care aşteptau înfometaţi,  în jurul oalei cu mâncare. Baraca unde locuieşte numeroasa familie nu are uşă şi geamuri. Uşa e înlocuită cu o perdea, geamurile cu nailoane, iar gardul stă să cadă în curtea vecinilor. Noroi, mizerie, igrasie şi sărăcie lucie, acestea sunt condiţiile în care cei şapte copii se chinuiesc să îşi trăiască copilăria. Fără jucării sau dulciuri, fără desene animate sau alte răsfăţuri. Murdari, flămânzi, dar fericiţi, că au libertatea de a fugi prin curte şi că se pot bucura de lucruri simple.

Bătrâni şi bolnavi

Nu departe de baraca familiei Simindrean, locuieşte  familia Trandafir. Ioan Trandafir în vârstă de 76 de ani, şi Letiţia Trandafir de 74 de ani, soţ şi soţie. I-am găsit stând pe o bancă, singuri şi îngânduraţi. Priveau în zare, pierduţi, parcă aşteptau pe cineva. Cu părul alb, cu  faţa blajină şi cu multe riduri, ce stau drept dovadă că au trecut prin multe necazuri, greutăţi şi neajunsuri. Domnul Trandafir povesteşte cu amar, că are o pensie de mizerie că, din 360 de lei cât a avut înainte, acum mai are doar 260 de lei, în urma tăierilor bugetare. “Am ajuns mai rău ca pe timpul lui Ceauşescu. Suntem bătrâni şi suntem bolnavi, nici nu mai avem spital. Ce să facem ? Unde să mergem să ne tratăm ? Eu sufăr cu inima, am pensia mică, nu pot să mă tratez. Dau aproape 100 de lei pe medicamente. Pensia mea e de doar 260 de lei. Abia îmi plătesc consumurile şi de mâncare nu ne mai ajung banii. Mâncăm urzici şi cartofi, carne nici nu mai ţin minte când am mâncat ultima oară” mărturiseşte, cu durere în suflet, domnul Trandafir.

Datornici la întreţinere

 În celălalt capăt al străzii, se află altă bancă, alţi oameni necăjiţi, care aşteaptă să se întâmple o minune, care să îi scoată din sărăcie, din datorii şi din bolile care îi măcină. Otto Gunesch, în vârstă de 55 de ani, trecut de a două tinereţe, arată mult mai în vârstă, din cauza bolii şi a suferinţei. Are probleme cardiace, suferă de angină pectorală şi mereu se plânge că nu poate să muncească, să facă un efort susţinut. Cu toate acestea, mai dă cu mătura şi mai dă un ajutor la oameni, pentru a câştigă bani pentru o pâine. Din păcate, din ajutorul de şomaj nu îşi permite să îşi ia tratamentul pentru inimă, deoarece priorităţile sunt altele: întreţinerea, datoriile şi hrana zilnică.“. Ajutor de şomaj e de doar  225 de lei, însă e bine că iau bani  şi nu îi dau. Îmi plătesc chiria, curentul şi apa. La apă sunt dator cu 1.500 de lei. Nu pot să stau fără gaz şi fără lumină. Nu am avut nici bani de pâine. Nevasta s-a dus să se împrumute în oraş de la cunoştințe. E greu cu munca. Nu am bani să trăiesc de pe o zi pe alta. Fac şi eu tot ce pot şi lucrez cu ziua. Soţia mai merge, mai face curat pe la scări. Ea  mai merge să lucreze şi  pentru ajutorul social şi aşa reuşim să trăim, de pe o zi pe alta”, povesteşte Otto. Bărbatul a mai mărturisit că, dacă nu avea probleme de sănătate, muncea în continuare şi reuşea să îşi întreţină cei cinci copii, care au fost nevoiţi să plece de acasă, pentru a putea lucra şi pentru a se descurca pe cont propriu. Domnul Gunesch a lucrat înainte  într-un şantier, apoi ca operator chimist, până s-au făcut disponibilizările şi a început să sufere cu inima.

Focar de infecţie

Pe aceeaşi stradă, tronează o clădire mare şi impunătoare cu două etaje, care în prezent este părăsită. De mult timp, aici s-a vrut construirea unei fabrici de lapte, însă acum au rămas doar ruine, adăpost de mizerii şi gunoaie. Cei care nu îşi permit să plătească la firma de salubritate aruncă acolo gunoiul menajer, iar cei ce nu au WC-uri îşi fac nevoile printre ruine. “Au dorit să construiască aici o fabrică de lapte, un american şi o asociată din România. Clădirea şi curtea le-au abandonat pentru că americanul a murit, iar asociata lui nu a vrut să vândă clădirea. Acum au rămas doar ruine, gunoaie şi un miros de nesuportat”, s-a plâns un locatar de pe strada Muncii. De asemenea oamenii se mai plâng că nu sunt luaţi în considerare, iar autorităţile uită de ei, când e vorba de asfaltarea străzii, deși în campaniile electorale se promit lucruri multe din partea aleşilor.

Florin MĂRUNŢELU