Interviurile Super FM – Dana Goleţ

Dana Goleţ s-a născut în Lugoj, judeţul Timiş, pe 7 septembrie 1975. A copilărit în satul Chizătău alături de  părinţii Cornelia şi Ioan Goleţ  şi de bunicii Domnica şi Ioan Jupâneanţ. A făcut şcoala în Timişoara, a cântat românilor de pretutindeni şi acum cântă şi făgărăşenilor care îndrăgesc  foarte mult muzica bănăţeană.

Reporter: Care a fost primul contact cu muzica populară şi care au fost etapele prin care ai trecut?
Dana Goleţ: Primul contact l-am avut când eram foarte mică, la serbările de la grădiniţă, când eram şoim al patriei şi unde cântam melodii specifice acelei perioade.  Apoi, la gimnaziu, cântam cu formaţia şcolii la serbările anule.
La vârsta de 14 ani, sub supravegherea atentă a  domnului profesor George Galetin am început să cânt la ansamblul „Bănăţeana” , apoi am participat la spectacole, diferite concursuri şi festivaluri unde tot timpul am luat premii.
Rep.: Cum a fost copilăria ta în satul Chizătău şi ce influenţă au avut bunicii tăi asupra ta?
D.G.: Am copilărit în satul Chizătău până la vârsta de 6 anişori. A fost o perioadă pe care nu pot să o uit fiindcă am fost liberă să fac tot ce vroiam eu şi colindam uliţele satului de dimineaţa până seara cu toţi vecinii mei. Eram o fire foarte agitată şi zvăpăiată. La vârsta de un an mergeam singură şi reuşeam   să-i uimesc foarte tare pe părinţii mei!

Ei povestesc că într-o zi, chit că abia mergeam, m-am urcat pe scara care ducea spre podul casei, imitându-i pe bunicii mei care făceau mereu lucrul acesta. Spaima alor mei nu poate fi descrisă în cuvinte…
În ziua în care m-am născut se organiza ruga la noi în sat, adică era o zi de sărbătoare (7-8 septembrie,  Sfânta Maria Mică), în care toată lumea petrecea. Muzicanţii cântau în faţa Bisericii şi cred că de aici mi se trage şi mie zburdălnicia şi plăcerea de a cânta.
Prima tricicletă am avut-o la vârsta de doi ani, apoi la patru ani mă plimbam cu o bicicletă mare, de adulţi. Îmi ţineam capul sub „rudă” (ţeava care face legătura între ghidon şi şa).
Semnele de bună purtare le mai am şi astăzi – când mă uit la genunchi îmi aduc aminte de năzbâtiile din copilărie.
Bunicii îmi făceau toate poftele şi tot timpul îmi luau apărarea. Când făceam năzbâtii şi trebuia să o iau pe cocoaşă, ei erau salvarea mea.
Când am început şcoala, părinţii m-au înscris la şcoală în Timişoara. Deoarece ei lucrau,  bunicii au fost nevoiţi să vândă casa şi să se mute  în Timişoara; trebuiau să aibă grijă de mine pentru că nu puteam fi lăsată nesupravegheată! Dar tot nu a fost suficient.
Recent mutaţi de la sat la oraş, le-am mai dat o sperietură zdravănă. Eu eram învăţată să mă joc peste tot prin sat, dar când am ajuns  în Timişoara m-am îndepărtat atât de tare de casă încât m-am pierdut. Fapta asta a fost urmată de o bătăiţă, cum altfel. Nu are rost să mai continuăm pentru că nu am avea destule pagini în ziar pentru câte năzbâtii am făcut.
Rep.: Ştiu că în şcoala gimnazială nu te-ai axat pe muzică. Cum a fost trecerea la Liceul de muzică „Ion Vidu”?
D.G.: După cum ţi-am spus,  mie îmi plăcea de mică să cânt muzică populară, iar în clasele V-VIII s-a introdus o materie nouă: cor. Nu îmi plăcea deloc, tot timpul chiuleam de la ore având, din această cauză, note foarte mici la muzică.
În clasa a VIII-a, când ne pregăteam de admitere, eu m-am hotărât să mă înscriu la liceul de muzică, şocându-i pe toţi: părinţi, profesoara de muzică etc.
În cele din urmă am început să iau ore particulare de la profesoara de muzică pe care o aveam la clasă şi care îmi dădea note mici. Aşa am învăţat în două luni de zile toată materia pentru examenul de admitere. Am intrat la liceul de muzică cu o notă destul de mare, peste 8, şi pot spune că de atunci am început să învăţ tainele muzicii.
Rep.: Cum a fost prima oară când ai plecat să cânţi în afara ţării?
D.G.: Prima dată când am plecat din ţară a fost in 2001, în Australia. Am zburat cu avionul pentru prima dată, timp de 26 de ore. Mi-a fost foarte frică, dar am continuat să fac glume cu colegii.
Acolo, timp de 3 luni, am cântat românilor din Melbourne, Sydney, Adelaide, Gold Coast, alături de Doru Ţăranu, Puiu Codreanu, Corin Irimia, Sorin Coţea, Simona Nicolae, Sorin Stoiadin.
În 2002 am fost în Canada pentru 2 luni. Acestea sunt ţările unde am fost cel mai departe de casă. Am mai cântat în Serbia, Austria, Italia şi Danemarca.
Rep.: Ştiu că acum lucrezi la un album cu melodii sârbeşti. E adevărat?
D.G.: Da, într-adevăr. Lucrez la un nou album, care va apărea în curând pe piaţă. Albumul conţine piese sârbeşti dar cu texte româneşti. Vreau  să le mulţumesc colegilor care au participat la realizarea acestui album, în special lui Radu Galfi.
Fiind un album cu melodii sârbeşti, am adus un coleg din Serbia care a cântat cu armonica. Nu vreau să spun foarte multe despre album, ca să fie lumea curioasă şi să-l cumpere când va apărea pe piaţă. Bineînţeles că melodiile le veţi putea asculta şi pe Super FM.
Rep.: Pentru cei care nu ştiu, tu ai un băiat şi o fată. Ei îţi moştenesc talentul?
D.G.: Băiatul îmi seamănă leit, mi-a moştenit talentul. Este şi el la acelaşi liceu de muzică – clasa de canto popular, iar pe lângă toate acestea studiază şi orga.
Are o voce foarte bună. În schimb, fetiţa nu are înclinaţii spre muzică, dar dansează la un ansamblu de copii.
Rep.: Într-o lume atât de nebună, în care lumea ascultă tot mai rar muzică, ce i-ai sfătui pe făgărăşeni să schimbe în viaţa lor pentru a fi mai fericiţi?
D.G.: Cel mai bun medicament este muzica. Oricât de supărat ai fi, când asculţi muzică te înveseleşti şi uiţi de toate necazurile şi grijile cotidiene. La mine îşi face efectul şi sper să-şi facă şi la alţi oameni.
Vă doresc să fiţi cât mai fericiţi, să aveţi parte de un an foarte bun şi să fiţi tot timpul alături de noi. Dacă voi nu ne-aţi asculta, atunci noi ne-am simţi singuri.

(interviu realizat de Diana Gribincea)