Cetatea unui voievod misterios

Despre primul voievod al Ţării Româneşti, Negru Vodă, istoria nu are prea multe consemnări de lăsat posterităţii. Urmele lui însă nu s-au şters chiar cu totul. Făgărăşean la origini, Negru Vodă – despre care se spune că s-ar fi numit Radu, dar i s-a zis Negru din cauza tenului măsliniu de cuman – este cel care a traversat munţii spre Câmpulung şi Curtea de Argeş, întemeind acolo Ţara Românească. Mai devreme de asta, cu ceva ani înainte de 1300 (cam greu de spus câţi) a sălăşluit prin împrejurimile Făgăraşului. Dovadă stă o cetate în munţi la Breaza, care i-a aparţinut şi care se numeşte astăzi Cetatea lui Negru Vodă. Din ea se mai văd doar ruinele din piatră, pentru că în şapte secole de existenţă natura a acoperit suficient de mult lucrarea omului.

Echipa noastră a fost s-o vadă. I-am avut ghizi pe nişte oameni care o mai văzuseră de câteva ori în viaţa lor, făgărăşeni prin naştere sau adopţie, pasionaţi de istorie şi drumeţii montane, respectiv Ioan Mercurean – ofiţer în rezervă şi fost cabanier, Ilie Bardaşuc – consilier local cu idei îndrăzneţe în ce priveşte promovarea obiectivelor turistice din zona Făgăraşului, Adela Bardaşuc – profesor de biologie şi director adjunct la Şcoala Recea.

Urcare de un sfert de oră

Drumul până la Mănăstirea Breaza este accesibil oricărei maşini. Odată parcat autoturismul acolo, comoditatea trebuie musai înlocuită cu ceva efort fizic, preţ de 15-20 de minute cât durează urcarea.

După toate cabanele care urmează Mănăstirii Breaza, faceţi stânga pe o potecă montană cu marcaje de culoare roşie pe arbori. Drumul vă duce singur, lăsaţi-vă cu încredere în grija potecii şi urmaţi drumul bătătorit, mai mult de animale decât de picior de om.

În rolul de ,,deschizător de drumuri” se descurcă de minune Ioan Mercurean. A fost cabanier la viaţa lui şi-l ştie ca-n palmă. Îl urmăm vreun sfert de oră, când auzim: ,,Am ajuns, uitaţi-vă aici, este o parte dintr-un zid exterior!” Jos bagajele, începe cercetarea.

Îi dăm roată primei ruine care ne apare în faţă, are o formă rotundă, este din piatră.

,,Este turnul donjon al Cetăţii. Construcţia are formă triunghiulară, dinspre turn pleacă în unghi două laturi egale. Aici era probabil una dintre intrări. Dacă vă uitaţi, turnul – la fel cum o să vedeţi şi restul construcţiei – este zidit din piatră cu un material liant între bucăţi, probabil un fel de var. Este piatră de munte fasonată, nu de prea bună calitate”, sunt primele explicaţii ale lui Ilie Bardaşuc.

Peste turnul, falnic în vremea lui Vodă cumanul (cum îl descrie Neagu Djuvara), un fag s-a încăpăţânat să crească de vreo sută de ani încoace. Îi apreciază vârsta Adela Bardaşuc, cea care ne şi anunţă că suntem la 800-900 metri altitudine, ,, pentru că foioasele încă sunt amestectate cu coniferele”.

Puţ de alimentare cu apă

Credeam că cetatea nu este mai mare decât un apartament de vreo trei camere. Prima imagine asta spune. Când colo, mergem de-a lungul ei vreo sută de metri. Peste tot ni se dezvăluie ziduri şi fundaţii, acoperite pe alocuri de vegetaţie sau măcinate pur şi simplu de vreme. Are mărimea unui teren de fotbal… e drept unul mai triunghilar!

,,Pe lângă turnul donjon, situat în partea de nord vest, din ea se mai văd fragmente din zidul incintă de interior, zidul de apărare exterior în al cărui perete se vede că a existat cel puţin o fereastră pentru arcaşi. Iată, în partea de sud est, puţul de apă care alimenta fortăreaţa şi iată şi câteva guri de intrare în incinta interioară”, ne explică Ioan Mercurean, în timp ce străbatem cu toţii cetatea dintr-un capăt în altul, imaginându-ne cum o fi arătat pe vremea când stăpânul ei îşi făcea veacul pe aici, păzit de santinele.

Nu se ştie cât de adâncă a fost fântâna, cert este că după 700 de ani de când a fost săpată tot se mai văd vreo patru metri în jos. Este zidită de jur împrejur cu piatră rotundă de râu, are diametrul de vreun metru şi pare înfundată cu vegetaţie. N-a făcut nimeni pe eroul să vadă dacă scapă în ea…

Măgarii au ales locul

Urcatul l-am parcurs pe o potecă de munte, coborâtul l-am făcut pe un drum forestier. Se presupune că pe potecă se putea urca prin anii 1300 cu măgarii, iar pe drumul – devenit astăzi forestier – se putea urca sau coborî cu caii.

,,Cei care vroiau să construiască în munte urcau cu măgarii prima dată când alegeau locul. Se ştie că măgarii aleg cele mai accesibile curbe de nivel şi nu calcă pe un teren nesigur, astfel încât construcţia nu se va surpa”, spune fostul cabanier.

Iată cum nici măcar un voievod nu poate decide mai bine decât un măgar când e vorba de trăinicia unei cetăţi militare. Strategic însă, o fi ştiut el Negru Vodă de ce s-a aşezat acolo.

,,Cetatea a fost construită într-un scop militar. Sigur aici se găzeau în permanenţă gărzi militare, hrană şi muniţie. Periodic, patrule din cetate coborau să urmărească zona. Ultima încăpere, cea dinspre sud-vest, este foarte posibil să fi fost o cameră de gardă. Nu se ştie nici din scrieri şi nici din tradiţia orală dacă Cetatea lui Negru Vodă a fost vreodată cucerită, dacă a fost un punct strategic suficient de important încât să fie atacat”, precizează consilierul local.

Negru Vodă se ruga într-o poiană

Cetatea nu este pe cursul vreunei ape, dar la circa 200 de metri mai jos de ea curge râul Breaza. Caii, măgarii şi animalele care se găseau în fortăreaţă puteau fi scoase pentru adăpat la râu. Personalul militar folosea fânâna dintre ziduri.

Este situată pe Colţii Brezei, între Pojorta şi Brescioara. Montaniarzii care vor să-şi continue drumul, după ce au făcut un popas istoric aici, mai au de urcat în jur de patru ore până la Lacul Urlea.

În drumul lor dau şi peste celebra poieniţa numită ,,La Rugă”, care se află la 10 minute de mers pe jos de ruinele castelului.

Potrivit legendei, aici în poiană ar fi existat un altar de piatră. Înainte de descălecarea voievodului la sud de Carpaţi, în faţa acestui altar de piatră s-ar fi rugat pentu ultima dată împreună Negru Voda şi însoţitorii săi ce plecau spre Ţara Muscelului, alături de cei care rămâneau mai departe, la nord, în Terra Blacorum. ,,Până în prezent a fost în obieciul brezenilor să se închine în această poiană”, explică ofiţerul (r) Mercurean.

În anii ’70 la Cetate s-au făcut săpături arheologice (câteva grinzi din lemn puse atunci într-o neterminată încercare de restaurare se mai văd şi astăzi). Arheologii au stabilit că fortificaţia datează din a doua jumătate a secolului XIII, fiind abandonată cel mai probabil în secolul XV.

Nu se cunosc date, nici măcar aproximative, despre cei care au rămas s-o locuiască după plecarea voievodului.

De aici, din locul în care am fost într-o după-amiază banală, a început descălecarea peste munţi a celui ce a devenit întemeietorul Ţării Româneşti.

Cum i-a suprins cumanul pe tătari

Tradiţia populară spune că Negru Vodă, care trăia pe vremea tătarilor, ar fi fost viteaz, frumos şi înţelept. El a strâns în jurul lui mai mulţi voinici, cărora le-a vorbit despre suferinţele îndurate de pe urma tătarilor de fraţii lor de dincolo de munţi. După ce au chibzuit îndelung, ei au hotărât să vină în sprijinul acestora. Aşa au trecut munţii şi au ajuns la Câmpulung. Era într-o zi de sărbătoare, a Sfântului Ilie.

În vreme ce tătarii, încărcaţi de prăzi şi aburiţi de alcool, chefuiau şi se veseleau, au fost atacaţi de Negru-Vodă. Mulţi ar fi fost ucişi, iar cei rămaşi în viaţă, alungaţi din ţară.

Pe urmă, Negru-Vodă, rămas peste munţi, a trecut la ridicarea de cetăţi, mănăstiri şi sate la poalele munţilor şi pe văile râurilor. Aşa s-a produs ,,descălecatul” Ţării Româneşti de către voievodul făgărăşean.

Despre el, istoricul Djuvara spune că nu ar fi fost român, ci cuman (un popor turcesc originar din Asia). De aici, şi numele satului Comăna, o zonă în care cumanii ar fi pătruns în secolul al XIX-lea.

În variate legende numele lui Negru Vodă se suprapune peste alţi patru voievozi: Thocomerius, Basarab I, Radu I şi Neagoe Basarb.

(Cristina Cornilă)
Foto: Bogdan Manta