La băi… la Veneţia de Jos

Satul cu 6 izvoare termale

Veneţia de Jos a fost odinioară pentru România ca Veneţia pentru Italia. De altfel cele două localităţi sunt la origini înfrăţite – puţină lume ştie – pentru că satul transilvănean a fost înfiinţat de colonişti romani veniţi din peninsulă, după cum scrie istoricul secolului trecut Nicolae Densuşianu, cunoscut pentru lucrarea sa monumentală ,,Dacia preistorică”.

Renumele satului a făcut furori printre bucureştenii dornici să vină la băi aproape de munte. Dintotdeauna – pentru că nu e nimeni să-şi amintească începutul – la Veneţia au curs cele şase izvoare termale, bogate în săruri minerale şi apte să vindece cam toate afecţiunile umane. Astăzi, deşi apele izvorăsc în continuare, nu mai găsim acolo decât o zonă mlăştinoasă aflată între dealuri, pe o arie de două hectare, care aparţine domeniului comunal. Pe vremurile băile amenajate aici situau Veneţia pe harta balneo-climaterică a României.

Primăriţa care le deplânge

Aurelia Bâţă Stoica se numeşte femeia, azi în vârstă de 61 de ani, care a condus destinele comunei Părău în vremea comunismului. Venită în sat, a fost viceprimăriţă şi apoi primăriţă între anii 1982 şi 1989. A apucat să înveţe istoria şi specificul zonei mai abitir ca orice localnic. De la ea am aflat despre miraculoasele izvoare termale ale satului.

,,Ele există dintotdeauana, dar sunt descrise în monografiile locale cu începere de la 1922-1923 când un anumit domn Vince Hoffmann, meşter de meserie, amenajează aria. Sunt şase izvoare cu apă termală, situate la 3 km de sat înspre pădure. Hotarul se numeşte ,,La băi” şi se învecinează cu o poiană de pini, brazi şi fagi numită ,,Piscul Dadi”. Astăzi terenul de două hectare este al Primăriei. Izvoarele încă mai curg şi sunt fie cu apă sărată, fie cu potasiu, fie cu sulf… Toate se adună într-un râu, numit ,,Sărata” care se varsă în Olt”, îşi începe femeia povestea.

Analize oficiale de apă

Pe vremuri la Veneţia se umplea vara de bucureşteni. Veneau la băi să se trateze. Auziseră de apa miraculoasă care vindeca afecţiuni ale tubului digestiv, ale rinichilor şi căilor urinare, ale stomacului, ficatului şi chiar împotriva diabetului zaharat.

Sezonul de băi se deschidea la 1 iunie şi se închidea la 1 septembrie.
,,S-au făcut analize oficiale ale apei. Am găsit un buletin de analize de la 1775 emis atunci de Ministerul Sănătăţii şi al Prevederilor Sociale. Apoi, în 1955, alte analize ale Institutului Balneologic Bucureşti arătau că apa este cloruro-bicarbonată sodică-calcică-magnezică-hipotonă-atermală. Se făceau cozi serioase pentru băile acestea”, mărturiseşte doamna Reli, cum o ştiu sătenii.

Cabine amenajate pentru băi

Izvoarele au fost captate în perioada interbelică în două bazine mari. În vecinătatea lor se aflau cabine distincte pentru femei şi bărbaţi, care se schimbau înainte să intre în apa vindecătoare.

Înauntrul complexului fusese amenajat un punct sanitar şi farmaceutic. Totul era făcut de către comună, uneori şi cu participarea oamenilor din sat.

,,Bazinele au fost ulterior scoase la licitaţie anuală, care înseamna că erau gestionate de familiile din sat. În scrieri se consemnează familiile Stoica, Ceaco şi Boier (aceştia ar fi fost ultimii care ar fi avut băile). Se plătea o taxă de intrare acolo, iar duminicile se organizau sărbători numite ,,maialuri” cu tinerii de pe sate. Bazinele erau podite cu o scândură groasă de stejar prevăzută cu găuri, ca să poată intra apa. Zona aceea nu îngheţa niciodată, de altfel nici azi nu îngheaţă. Nu a fost electrificată, iar lumina provenea de la lămpaşuri”, mărturiseşte fosta primăriţă.

Situate într-o groapă

Cele şase izvoare sunt înconjurate pe toate părţile de dealuri, fiind situate într-o groapă. Amenajările s-au dus pe copcă de prin 1950. În 1964 o familie din sat înaintează Direcţiei Sanitar Veterinare Braşov o cerere de sprijin pentru reamenajarea băilor, dar i se răspunde că debitul apelor este prea mic şi nu rentează investiţia. Nici sătenii nu au mai fost de acord să contribuie cu bani. Acestea sunt redate în monografia scrisă de Viorica Eugenia Stoica. Despre băi mai consemnează şi Octavian Comanici, fiul unui intelectual al satului, într-o altă lucrare monografică.

Astăzi, ca să ajungi la locul izvoarelor, trebuie musai o pereche de cizme de cauciuc şi o condiţie fizică de invidiat. Pe un drum de ţară, mlăştinos în anumite perioade ale anului, se merge pe jos cale de 3 km.

Cu toate astea, sătenii se încumetă să-l facă şi deseori se duc să-şi ia apă de acolo. Sunt în jur de 300 de gospodări locuite în sat şi 450 de numere de casă. Localitatea care a dat-o lumii pe mama lui Cioran, ar deveni un adevărat obiectiv turistic cu structuri de cazare amenajate în locuinţele oamenilor, dacă aceste băi termale ar renaşte din propria lor cenuşă.

(Cristina Cornilă)