Pr. dr. Gheorghe Malene – despre ora de religie

Cu Dumnezeu de tineri sau bătrâni fără Dumnezeu

De ce Religia nu mai are loc în şcoala românească? 

În societatea actuală în care, prin libertatea noastră, avem posibilitatea de a ne mărturisi mai mult sau mai puţin credinţa, respectul şi comuniunea cu Dumnezeu, în spaţiul eclezial sau în afara lui, se ridică tot mai des întrebarea: Cum se raportează omul modern la Dumnezeu?

Dorinţa unui grup mic, dar categoric

Am derulat cu mintea aceste gânduri pornind de la întrebarea firească – ridicată în contextul ortodox în care trăim ca simpli creştini, mărturisitori sau martiri ai credinţei noastre – de ce creştinul contemporan manifestă atâta indiferenţă faţă de crezul şi trăirea credinţei sale? Indiferenţă faţă de Biserica ortodoxă, atacată tot mai pregnant de războiul mediatic care o ţinteşte tot mai agresiv şi mai iresponsabil; indiferenţă faţă de sfârşitul creştinesc al fiecărui om; indiferenţă faţă de educarea şi formarea morală a copiilor şi tinerilor etc. Personal sesizez un mare pericol: dorinţa unora – puţini la număr dar fermi şi categorici în ideologia lor – de a-i forma pe tineri numai prin Biserică (fiecare în confesiunea sa), adică într-un spaţiu pe care majoritatea acestora, din nefericire, nu-l frecventează.

 Ora de religie şi-a schimbat statutul în cadrul disciplinelor şcolare, devenind oarecum opţională, rămânând la latitudinea părinţilor – formaţi în marea lor majoritate în timpul regimului comunist – şi, de ce nu, la alegerea copiilor din ce în ce mai oportunişti, mai liberi să aleagă, cu putere de convingere tot mai mare în faţa celor care-i alintă din ce în ce mai mult.

Reducerea orei de religie la informaţional este un eşec

O radiografie generală asupra predării orei de religie în şcoala românească arată eclatant faptul că religia ca disciplină de învăţământ este tratată ca o materie mai puţin importantă, prin care – aşa cum arată programă şcolară – se urmăreşte transmiterea şi asimilarea unor informaţii cu caracter istoric, dogmatic, liturgic etc. Nimeni nu contestă profesionalismul şi dăruirea dascălilor de religie dar, pe de altă parte, şi incapacitatea actualelor demersuri educaţionale de a-i forma moral şi spiritual pe elevi. Chiar şi olimpiadele de specialitate sunt axate pe cunoaşterea adevărurilor de credinţă şi atât, fără a exista un mijloc practic de evidenţiere a deprinderilor dobândite, a evaluării caracterului religios-moral, a practicării virtuţilor creştine, dar mai ales a conştientizării comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.

 Reducerea orei de religie la domeniul strict informaţional este evident un eşec; pe lângă scopul informativ (care vizează cunoaşterea adevărurilor de credinţă), există şi un scop formativ (constând în formarea caracterului religios-moral). Acesta are ca finalitate realizarea comuniunii dintre om şi Dumnezeu, când omul în tot ceea ce face se raportează la Dumnezeu, dobândeşte conştiinţa prezenţei Creatorului faţă de care se responsabilizează în manifestarea liberului arbitru, distingând binele de rău, cu conştiinţa clară a existenţei unei justiţii divine, drepte şi obiective.

Nici credinţă fără cultură, dar nici o cultură desacralizată

Cum ar arăta o societate desacralizată în ansamblul ei? Cum ar exista şi s-ar manifesta relaţiile dintre oameni fără conştiinţa divinităţii? Cum s-ar raporta omul la Univers fără conştiinţa clară a Creatorului tuturor existenţelor? Cum ar exista omenirea fără Dumnezeu? Răspunsul la aceste întrebări constituie tabloul dezolant al unei societăţi secularizate în totalitate, de unde dacă lipseşte Dumnezeu, totul este posibil.

 Ne întrebăm, fireşte: de ce oare Religia nu mai are loc în şcoala românească? Aceasta – culmea ironiei! – a luat fiinţă tocmai în spaţiul eclezial: lecturile biblice au întărit bucoavnele, rostirea şi citirea rugăciunilor din cadrul slujbelor au format graiul românesc, cântarea a stat la baza dezvoltării artei muzicale, Biserica şi mănăstirile au constituit primele şcoli. Aşadar, din timpuri străvechi, când istoria se scria în ziduri de cetate, când primele manuale au fost cărţile de cult, când graiul românesc lua fiinţă prin scrierile şi citirile sacre, când regulile umanităţii şi conduita morală se predicau de la Altar, Credinţa şi Cultura au fost legate indestructibil de fiinţa neamului românesc, născut şi crescut creştin. Pentru societatea actuală, cele două „aripi” ale înălţării spirituale şi naţionale a poporului român rămân fiinţial legate: nu ne dorim nici credinţă fără cultură, dar nici o cultură desacralizată.

 Mai mult, omul este chemat să depăşească lumescul prin spirit, să treacă de la realizarea materială la dezvoltarea spirituală, întrucât nu e numai trup, ci şi suflet. Desăvârşirea omului – obiectivul final al existenţei umane în trup – presupune mai ales un demers spiritual: informare – formare – comuniune: mai întâi trebuie să ştii ce crezi (Credinţa), apoi să aplici ceea ce ştii deja (Credinţa lucrătoare – virtutea) şi în felul acesta realizezi comuniunea cu Dumnezeu.

O nouă viziune

Religia nu este numai o disciplină de învăţământ, ea antrenează Familia şi Biserica. Familia este tot mai mult atacată din toate părţile de neîncredere (concubinaj), ură, orgolii (agresivitate), intoleranţă (divorţ), dezbinată pentru interese materiale obiective în cea mai mare parte. Astfel, de cele mai multe ori, familia devine incapabilă să realizeze formarea spirituală şi morală a membrilor ei. De asemenea, mesajul Bisericii se adresează de regulă numai celor care o frecventează cu regularitate. O mare parte a tinerilor, având alte preocupări, nu îl pot primi decât prin Şcoală.

 În consecinţă, reconsiderarea orei de religie în şcoală şi a statutului său este un imperativ stringent al zilelor noastre. Ea presupune nu numai o nouă viziune asupra metodelor şi mijloacelor de realizare a orelor, ci şi mutarea accentului din domeniul informaţional pe formarea din punct de vedere social, moral şi spiritual, în vederea realizării comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, la care tânărul să-şi raporteze viaţa în vederea desăvârşirii: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 10, 25). Familia creştină, prin implicarea părinţilor, ca factori decizionali, nu poate sta pasivă în faţa ofensivei de desacralizare a societăţii şi a omului încă din pruncie. Biserica, având testamentul Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi” (Marcu 10, 14) şi fiind responsabilă pentru fiecare membru al ei – fie prunc sau tânăr – nu poate înceta să fie misionară, ancorată desigur sub acea poruncă stindard: „Mergând, învăţaţi…” (Matei 28, 19).

Prof. Dr. Gheorghe Malene