Prizonieri de război, deportaţi şi „trădători”
Faptele de curaj ale făgărăşenilor întâmplate în trecutul apropiat dovedesc spiritul curat al oamenilor din zona străjuită de Carpaţii Făgărăşeni. Dacă munţii sunt înalţi, drepţi, cu crestele gâdilând norii cerului, oamenii ocrotiţi de ei nu s-au lăsat mai prejos, ba mai mult au căutat dreptatea şi binele ca bunuri comune naturii şi omului.
S-a scris şi s-a vorbit poate prea puţin despre evenimentele celui de-al doilea război mondial. Poate că puţini ştiu că au existat şi făgărăşeni care au plecat pe front, nu au trădat cauza, au fost luaţi prizonieri, deportaţi şi apoi eliberaţi şi, din nou, consideraţi trădători.
Prizonieri de război
Gheorghe Scurtu din Mândra, originar din Şinca Nouă, a publicat de curând o broşură cu actele de curaj al tatălui său. El povesteşte că tatăl său, Rodion Scurtu, a plecat pe când avea patru ani să lupte pe front în cel de-al doilea război mondial. „Plecând pe front a fost băgat pe linia I cu brigada 2 vânători de munte, având legătura cu dânsul până când au fost încercuiţi la Cotul Donului (noiembrie 1942, n.r.) de către ruşi.
Nu s-au predat şi au fost luaţi prizonieri şi băgaţi în lagăre şi trimişi spre Siberia. Celelalte divizii româneşti s-au predat şi s-au întors contra nemţilor formând divizia Tudor Vladimirescu”, scrie Scurtu în cărticica sa, „Oameni care au trecut prin lagărul comunist”. În cărţile de istorie încă nu se cunoaşte faptul că au existat români care nu au întors armele contra nemţilor, ci au mers mai departe, cu scopul de termina războiul aşa cum au început. Unii dintre ei, cei care s-au întors contra nemţilor, au văzut în Basarabia ce înseamnă colectivizarea, colhozul. De aceea, după război, s-au opus, totuşi, regimului comunist, pentru că nu doreau să păţească la fel.
Chinezii îi salvează pe români
Gheorghe Scurtu spune că prin anii 1952-1953 chinezii au avut un conflict cu ruşii în Siberia. Aşa au descoperit lagărele de concentrare, inclusiv pe cele cu români, unde se suferea de foame şi de frig. Pentru că chinezii au informat opinia publică despre existenţa lor, ruşii au fost nevoiţi să îi elibereze pe deportaţi.
„Au fost spălaţi, hrăniţi şi urcaţi în vagoane cu destinaţia România. Au ajuns la Sighet, prin nordul României. În loc să fie primiţi ca nişte eroi, gara din Sighet a fost înconjurată de securitate şi primiţi ca nişte trădători. Ştiu lucrurile astea de la „Europa Liberă”. Acest post de radio ne-a dat aceste informaţii. Atunci s-a aflat în sat (Şinca Nouă, n.r.) că vine Rodion, dar n-a mai ajuns acasă. Au fost închişi la Sighet, la Canal şi nu s-a mai aflat nici de tata, nici de ceilalţi”, îşi încheie povestea Gheorghe Scurtu.
Pe jos, din Siberia la Făgăraş
Printre cei care au fost luaţi prizonieri şi duşi în Siberia a fost şi tatăl Lidiei Zară din Mândra. Învăţătoare în sat de peste 38 de ani, îşi aminteşte cum tatăl ei a reuşit să vină din Siberia, după o lungă perioadă de când nimeni nu mai ştia nimic de el. „Vă pot spune despre tata foarte puţine lucruri, eu am plecat de acasă pe la 14 ani, la Târgu Mureş, unde am făcut şcoala. Ştiu povestea aşa cum o ştiu şi fraţii mei, aşa cum ne povestea tata. Acolo în lagăr, oamenii sufereau foarte mult că nu aveau ce mânca. De multe ori capul şi coada de peşte erau considerate delicatese. Tata a leşinat la un moment dat de foame sau a intrat într-o stare ca de letargie. S-a crezut că a murit. Atunci a fost scos din lagăr şi aruncat la groapa cu morţi. În momentul acela a visat tocăniţa de pui de acasă, s-a trezit din leşin, a găsit ceva apă într-o sticlă şi şi-a revenit. Pentru că s-a văzut liber, a plecat spre casă”, povesteşte Lidia Zară.
Cum o fi reuşit el să ajungă înapoi acasă numai el şi Dumnezeu ştiu. Cert este că a ajuns la Mândra foarte slab de abia a mai fost recunoscut de rude. Zeama de la supă a fost primul tratament de înzdrăvenire. „Nea Lisandru Socaciu, că aşa îi spuneau oamenii în sat, spune că a găsit mai mereu gazde şi prin Rusia şi prin România, care i-au venit în ajutor. Dovadă că oamenii nu şi-au uitat omenia”, a spus Gheorghe Scurtu, care ştia şi el aceeaşi poveste despre întoarcerea acasă a consăteanului său. 
Pentru familiile celor care au suferit din cauza războaielor un lucru este cert: istoria nu se scrie pentru a condamna vinovaţi, ci pentru a salva viitorul. Un trecut despre care nu se vorbeşte, nu înseamnă că nu a existat. Important este să ştim ce nu trebuie să se repete, să construim viitorul, nu doar să-l visăm.