Satul în care a poposit omul cu picioare de gâscă

Cu peste 200 de ani în urmă, zic unii, cu mult mai mult înainte, zic alţii (adevărul e că nimeni nu poate spune), la Sâmbăta de Sus a avut loc o întâmplare demnă de poveştile cu extratereştri. Sâmbetenii jură c-a fost adevărată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti astăzi. N-a văzut-o nimeni din cei ce mai trăiesc, dar cică au văzut-o străbunicii lor şi uite aşa s-a transmis până la timpul la care scriem.

De verificat psihologia locuitorilor Sâmbetei, verificat-am. Nu par nebuni. Dacă nu mă credeţi pe mine, luaţi de citiţi o monografie a comunei, din 1945, semnată de învăţătoarea Maria Olga Cornilă. Nu ştiam că există. Un fiu al satului plecat în Italia o deţine. Nicolae Comşa îmi trimite monografia taman de acolo, ca să mă ruişinez, eu sâmbeteancă fiind, că nu ştiam că a fost scrisă vreodată.

Înainte să încep povestea, mărturisesc că am scormonit şi prin monografie să văd dacă mai găsesc ceva date. Nimic. Învăţătoarea mă asigură în schimb, într-un capitol numit ,,cadrul psihic”, că sâmbetenii sunt oameni normali. Aşa că nu văd de ce ar s-ar fi inventat legenda. De dragul scrierii ei, să zicem că-i adevărată.

Se ştie şi în Italia

Nicolae Comşa îşi aduce aminte primul de ea. ,,Scrie tu ceva despre minunea din Sâmbăta. Lumea va uita povestea. Altfel, va dăinui mai departe. Poate o să se facă un film, poate o să o citească adolescenţii, cine ştie…”, îmi spune nu demult sâmbeteanul, tocmai din Italia. Prin Sâmbăta mai toţi o ştim.

Aşa că, pentru ceilalţi, iată povestea:
Se făcea că era o zi de sâmbătă. Satul nu ar fi fost unde-l ştim azi, ci mai sus înspre munte, pe partea stângă a drumului asfaltat, care duce azi în zona turistică. Să tot fie vreo 5 km până acolo. Localnicii zic că acolo este ,,în Ismidă”, când se referă la locul cu pricina. Cam la fiecare casă se cunoaşte povestea, dar nimeni nu ştie când s-o localizeze în timp.

,,Sunt mai mult de 200 de ani de atunci”, îmi spune Lucia Vuţu (68 ani). Alţi bătrâni ai satului zic că ar fi peste o jumătate de secol.
,,Ar fi fost pe vremuri o şezătoare în Ismidă. Acum e hotarul satului. Era atunci acolo un sătuc doar cu câteva case. Într-o după-amiază se ţinea o şezătoare de fete, când în toiul şezătorii intră în casă un om cu picioare de gâscă”, îmi spune un grup întreg de sâmbetei adunaţi în faţa porţii, şi ei la un fel de şezătoare a zilelor noastre.

Se scufundă casa

Omul nostru cu picioare de gâscă (atrag atenţia că circulă şi variantele cu picioare de barză sau de raţă) a intrat cam cu forţa în şezătoare. Afară era frig şi se întuneca. Cineva a izbit uşa de perete şi a intrat. Nu i-a văzut nimeni picioarele.
,,Una dintre fete s-a aplecat să ia vin din damigeană să-l servească pe musafir sau pe musafiri, întrucât eu ştiu că ar fi fost mai mulţi băieţi cu picioare din astea. Abia atunci i-a observat picioarele. Băieţii au vrut să le joace pe fete, aşa cum se făcea pe la şezători, dar nu au fost acceptaţi, aşa că în semn de răzbunare unul dintre ei a scos un toiag de sub haină şi l-a înfipt în podea”, îmi spune Nicolae Comşa, cel care a auzit legenda de la bunicul şi străbunicul lui.

Din locul în care a fost înfipt toiagul ascuţit a început să ţâşnească apă. S-a întâmplat repede. Afară încă mai ardea un lămpaş, care arăta că acolo este şezătoarea. Avea să se stingă în curând. Înăuntru erau inundate coastănul şi costănelul (n.r. dulapuri de diferite dimensiuni) în care se aflau materiale ţesute şi veselă. În scurt timp casa a fost nimicită de apă. Şi odată cu ea şi fetele din şezătoare.

,,Şi acum este mlaştină acolo. Se spune că după ce s-au revărsat apele s-a format un lac. Bătrânii satului ziceau pe vremuri că au mai găsit grinzi de lemn în Ismidă, de la casa care s-a scufundat”, spune Ioan Ştefan (84 ani).

În retragere, mai la vale

Cineva tot a mai trăit după isprava omului cu picioare de gâscă. Cum altcumva ştim noi întâmplarea?!

,,S-a scufundat nu numai şezătoarea, ci aproape tot cătunul. Cei care s-au salvat au fugit mai la vale, pe locul unde este azi Sâmbăta de Sus. Au întemeiat aici noul sat. Unii s-au aşezat înspre răsărit, de unde şi denumirea de Sâmbăta Răsăriteană, alţii înspre apus, adică Sâmbăta Apuseană. Iar satul se numeşte ,,Sâmbăta”, pentru că nimicirea cătunului dinspre munte a avut loc într-o zi de sâmbătă”, explică Nicolae Comşa.

Soţia guvernatorului Ardealului, indiciul din prefaţă

Pentru că n-am găsit absolut niciun om în sat să-mi spună când s-a întâmplat asta, am luat a doua oară la rând monografia localităţii de care vă vorbeam. De data asta mă uit mai atent pe prefaţă. Este semnată de un anume Ioan Adămoiu. Încerc să aflu de când există Sâmbăta ca şi sat şi se pare că domnul Adămoiu mă dumireşte niţel. Dar nu de tot.

,,Nu se ştie dacă acum o mie sau două mii de ani exista acest sat, cert este că de circa 500 de ani se ştie de existenţa lui (…). În cimitirul din comună există o cruce a unei frumoase franţuzoaice, soţia guvernatorului Ardealului, care a fost înmormântată în anul 1600 (…). E posibil ca satul să fi fost cu 3 km mai sus de locul unde este astăzi, la jumătatea drumului dintre Sâmbăta şi Lisa”, arată acesta în prefaţa monografiei de la 1945.

Trag următoarele concluzii: 500 de ani în urmă de la 1945 începând, înseamnă anul 1445. Se zice că de atunci ar exista satul, dar primul indiciu clar este anul 1600, de pe crucea franţuzoaicei. Crucea este în cimitirul actualului sat, asta înseamnă că la 1600 existau deja morţi în noul sat şi exista un cimitir pentru ei. Deci, povestea cu bărbatul cu picioarele de gâscă s-ar fi putut întâmpla între anii 1445 şi 1600.

Cât priveşte faptul că satul nu ar fi fost de la bun început pe actualul loc, este un al doilea indiciu bun. Numai că prefaţatorul îl plasează înspre Lisa şi nu înspre munte. Asta rămâne o enigmă.

Până se elucidează misterul (şi ştim că nu se va întâmpla niciodată), Sâmbăta de Sus este singurul sat din lume care s-a înfiinţat din cauza unui bărbat cu picioare de gâscă. Cătunul care s-a scufundat nu avea acest nume. L-a primit în contul zilei de sâmbătă în care s-a întâmplat nenorocirea.

Cristina Cornilă