Templul Ursitelor – între mit şi ortodoxie

Templul Ursitelor şi schitul monahal de la Şinca Veche atrag de la an la an tot mai mulţi turişti, fie curioşi de explicaţiile păgâne potrivit cărora civilizaţiile extraterestre ar fi răspunzătoare pentru grotele săpate în deal, fie credincioşi care vin pentru rugăciune şi nu pun preţ pe multele legende care circulă în legătură cu originea grotelor. Indiferent pentru ce vin, sunt „întâmpinaţi” la fel de locurile pitoreşti de deasupra satului Şinca Veche, de păduricea şi poteca ce duc la schit şi de căldura oamenilor locului. În special, bunăvoinţa celor cinci măicuţe de la schitul cu hramul Sfântului Nectarie, situat undeva mai sus de nivelul grotelor săpate în gresia care se macină.

Turiştii care îşi lasă maşina în prima parcare, cea de lângă izvor, se opresc întâi să vadă celebrele grote. Li se mai spune „Templul Ursitelor”, fără ca cineva să aibă o explicaţie clară a numelui. Sunt cinci încăperi săpate în muchia unui deal într-un material galben şi nisipos, cu caracteristici de gresie. Ultima dintre ele are un altar prevăzut cu proscomidiar, adică absida din altarul fiecărei biserici în care se pregătesc darurile pentru jertfă, respectiv pâinea şi vinul. O rocă tronează în mijlocul absidei centrale pe post de masă de altar.

Capacul care acoperă legenda
În încăperea de dinaintea altarului, un capac de scânduri „acoperă” o legendă. „Pe vremuri, se zice că aici ar fi fost masa altarului, iar acum a fost băgată cumva în pământ. De câte ori am venit aici am băgat de seamă să nu calc pe capac, după ce am aflat că sub el ar fi fosta masă de altar cu oseminte”, îmi spune o femeie care citea dintr-o carte sfântă lângă altar, luminată de o rază de lumină care se strecura prin orificiul de sus, turistă sau mai degrabă localnică ce nu era la prima ei vizită în grotă.
Într-adevăr orificiul de sus, de formă rotundă şi lung de 10 metri, este astfel săpat încât să permită lumina înăuntru şi să nu lase ploaia să intre. De jos din grotă se vede cerul liber, precum din renumitul Pantheon al Romei, prin deschizătura căruia nu plouă niciodată. Explicaţiile de la Şinca Veche nu sunt de domeniul miracolului, ci mai degrabă al ştiinţei: deschizătura spre cer este puţin înclinată şi stropii de ploaie nu cad în unghi drept, iar curenţii de aer se formează astfel încât risipesc precipitaţiile.

Civilizaţii extraterestre sau călugări?

Poveştile despre originea încăperilor din Dealul Pleşu sunt dintre cele mai variate. E drept că legendele atrag în defavoarea adevărului. Una dintre ele spune că grotele ar fi creaţia unor civilizaţii străine, care au vrut să lase un mesaj (încă nedescifrat) prin Steaua lui David şi cercul Yin-Yang, scrijelite pe pereţii altarului şi cunoscute ca simboluri ezoterice. Altă legendă, mai îndrăzneaţă, vorbeşte chiar de civilizaţii extraterestre.
Maica Serafima, stareţa de la schitul din apropierea grotelor, face lumină în hăţişul de poveşti: „se pare că grotele erau un vechi loc de rugăciune al dacilor. Pe Dealul Pleşu arheologii au găsit şi un castru daco-roman. La început spaţiul era mai mic, iar călugării care au intrat în ele sute de ani mai târziu au săpat mai adânc în gresie.” Este vorba despre călugării care au fugit în timpul prigoanei generalului austro-ungar Bukow, care a ordonat în secolul XVIII ca toate lăcaşurile de cult ortodoxe să fie distruse, iar ei să se convertească la catolicism. Au găsit în Dealul Pleşu un loc numai bun de ascuns şi de rugăciune în acelaşi timp.
„Pe vremuri grota era acoperită cu o prelată, dar s-a constatat că dacă nu intră deloc aerul, se macină toată gresia, aşa că acum acel turn este descoperit în permanenţă”, mai explică Maica Serafima.

Răvaşe către Dumnezeu
Despre Templul Ursitelor există mai multe legende decât aş putea aminti în acest spaţiu de ziar: pereţii grotei vibrează dacă sunt atinşi de cineva care îşi pune o dorinţă, orice dorinţă curată pusă de vizitatorul care priveşte în sus pe cer prin orificiul descoperit se îndeplineşte, iarba de lângă Templul Ursitelor este mai bună ca toata iarba din sat, astfel că vacile care pasc aici dau mai mult lapte… Şi câte şi mai câte! Unele inventate, altele constatate, altele auzite din bătrâni!
O fi sau nu adevărate poveştile despre minunile care se pot înfăptui în grote, nu e nimeni în stare să spună. Cert este că oamenii le cam dau crezare. Cei mai credincioşi dintre ei îşi aştern pe hârtie toate durerile din suflet şi toate dorinţele şi, alături de o scurtă rugăciune către Dumnezeu, pun bileţelul în crăpăturile din perete. Doar-doar se împlinesc! Nicio nişă din pereţii încăperilor nu mai e liberă să primească nici măcar un ac. Mii de răvaşe către Dumnezeu stau înghesuite cu dorinţele ascunse ale tuturor celor care au trecut pe aici.

Biserică de piatră

De la grote, pe o potecă rustică prin pădurice se ajunge la schitul „Sfântul Nectarie”. Şi schitul şi zona sunt greu de uitat; la amenajarea lor a pus umărul cel mai renumit arhitect din ţară, Şerban Sturdza (preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România). Aşezarea monahală a fost ridicată începând cu 2006 şi a adăpostit la început călugări. Din 2009 au fost aduse patru maici de la Mănăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea, iar ca stareţă monahia Serafima Antohie.
„Dacă ne ajută Dumnezeu să dobândim pământul de lângă complexul monahal, mai vrem să facem şi o biserică din piatră cu hramul „Buna Vestire.” O parte din teren aparţine administraţiei locale, iar restul – locuitorilor din Şinca Veche”, mărturieşte maica stareţă. Aceasta explică şi întregul proiect de la Şinca Veche: „există un parteneriat încheiat între Consiliul Judeţean Braşov, Primăria Şinca, Mitropolia Ardealului şi Fundaţia Maica Sfântă – Bucuria Neaşteptată. Parteneriatul are ca scop promovarea zonei sub patru aspecte: zona rupestră de care se ocupă în special Fundaţia, zona ortodoxă cu actualul schit şi cu viitoarea biserică din piatră de care ne ocupăm noi maicile, zona culturală – care va cuprinde un centru de creaţie cu ateliere de olărit, sculpură, ţesătorie şi zona istorică – ce are ca scop promovarea castrului roman.”

(Cristina Cornillă)