Viaţa ca un cadou, pentru un erou din Făgăraş

Bucuriile şi necazurile vieţii, povestite de oameni care au aproape 100 de ani de viaţă, sunt cele mai mari comori spirituale şi culturale pe care le poate avea un popor.

Anul acesta, de ziua eroilor, am întâlnit un om valoros, educat, stilat şi trăitor al valorilor spirituale. Este vorba de profesorul Gheorghe Prunduş, născut pe 16 iulie 1920. Mi-a trezit interes atunci când, imediat după depunerea coroanelor pentru eroii ţării, mi-a spus o vorbă care m-a răscolit din temelii: „viaţa nu e legată cu fundă roşie, dar tot e un cadou”.

Un om, o poveste

Ca să gustăm toţi din experienţa de viaţă a profesorului Gheorghe Prunduş, l-am vizitat acasă, unde i-am auzit povestea: „Nu m-am născut la Făgăraş, rădăcinile mele sunt pe Someş, în localitatea Căşei, judeţul Cluj. Pe mine a căzut bucuria de a merge la şcoală, deşi eram patru fraţi. Am făcut şcoala normală de învăţători de la Gherla. După absolvire, în septembrie 1940, am dat concurs la Facultatea de Teologie din Cluj şi am fost admis”, spune profesorul.

De aici, viaţa ia o turnură uluitoare, date fiind şi condiţiile politice de la vremea sa. „Vroiam să fiu învăţător în sat, să-mi fac o familie, să o ajut pe mama, pe fraţi… Doamne, aveam atâtea planuri, atâtea visuri… Dar imediat au început persecuţiile în zona noastră din cauza Dictatului de la Viena şi am luat hotărârea de a pleca de acasă”, spunea el, cu emoţie, răscolind în amintiri.

Cât contează un ghid în viaţă?

A ajuns în Arad unde a lucrat ca şi funcţionar particular, iar pe 1 noiembrie 1941 a intrat în armată, serviciul militar fiind obligatoriu. A fost trimis la Batalionul 11 Vânători de Munte din Beiuş, iar în 1942  a ajuns la Făgăraş ca elev sergent. A obţinut gradul de plutonier şi apoi sublocotenent, în iunie 1944. La câteva zile după gradaţie, a plecat pe front. „Dacă m-ar fi sfătuit cineva în 1941că statul mă întreţinea în şcoală ca refugiat şi ca student, nu aş fi ajuns în armată”, spune prof. Prunduş.

Lucian Blaga a scăpat de război studiind teologia la Sibiu, dar, pentru Gheorghe Prunduş, nu a fost aşa. „Am ajuns pe frontul de la Pipirig (Neamţ, n.r.), unde am luptat până la armistiţiul din 23 august 1944. După câteva zile, ne-am întors împotriva nemţilor şi am trecut prin Munţii Berzunţi (Bacău, n.r.) ca să ajungem în Ardeal. Aici am fost înconjuraţi de ruşi şi duşi prizonieri la Târgu Ocna. Aici am văzut cum erau duşi în lagăr nemţii. La scurt timp batalionul a fost desfiinţat, şi fiecare s-a putut duce acasă”, a mai spus prof. Prunduş.

Cu toate acestea, meseria de erou este asumată până la capăt: „Generalul Creţulescu s-a angajat să formeze un batalion de voluntari. Am intrat din nou în război, m-am înrolat de bună voie. Era prin 25 septembrie 1944, când am pătruns în Ardeal, până la Sighişoara. Datorită pierderilor însemnate, unitatea a fost desfiinţată. În sala Prefecturii din oraş am fost decorat cu coroana României”.

O viaţă de erou, pe muchie

Devenit erou cu medalie şi diplomă oficială din partea statului, Gheorghe Prunduş merge mai departe cu meseria nouă în care l-a prins viaţa, pentru că ajunge în Batalionul 11 Vânători de Munte sub generalul Mociulski. Acest batalion trebuia să treacă fluviul Tisa.

„Era pe 25 octombrie, în 1944. Nemţii şi ungurii trăgeau cu ghiulele, am trecut printr-un bombardament serios. Îmi amintesc că eram pe bărci de lemn. Mulţi nu au apucat, dar noi am ajuns într-un final la mal. Am trecut câmpia Ungariei cu scopul de a ajunge în pădure”, povesteşte eroul.

În acest moment sublocotenentul Prunduş primeşte o misiune: trebuia să facă legătura radio cu altă unitate, care lupta pe un deal din apropiere. A luat două grupe de soldaţi şi o trupă de telefonişti. „Noi trebuia să întindem firul să ţinem legătura cu ei. Aşa am trecut, pe muchie, cum se spune, prin frontul inamic. Am rămas fără semnal, pentru că au descoperit firul de telefon şi l-au tăiat. La scurt timp a început bombardamentul”, îşi aminteşte profesorul.

Rănit pe front, se întoarce acasă

Asaltul a fost pe Munţii Buki din Cehoslovalia în noaptea dintre 5 şi 6 ianuarie 1945, momentul de cumpănă din viaţa lui. „Atunci am văzut pentru prima dată o ţeavă de mitralieră înroşită. În timpul asaltului m-am ridicat, iar un glonţ mi-a pătruns în picior. Doi soldaţi m-au luat pe armă şi am ajuns la punctul de prim ajutor. Acolo, medicul a luat o tije cu care se curăţă ţeava armei, a îmbibat-o în spirt şi a vârât-o pe locul pe unde a pătruns glonţul. Am urlat cât am putut de tare. Apoi piciorul mi s-a umflat din cauza infecţiei şi am fost dus la Spitalul VI de Campanie, în Jaszbereny, în Ungaria”.

Din 10 ianuarie şi până în 5 mai, profesorul Prunduş a rămas în spital. „Arhitectura liceului unde era găzduit spitalul românesc, e identică cu cea a Colegiului „Radu Negru”. Acum, de fiecare dată când trec pe lângă liceu, îmi aduc aminte de momentele acelea”, a mai spus veteranul.

Familia şi cariera de profesor

În anii de şcoală la Centrul Militar din Făgăraş a cunoscut-o pe Georgeta, viitoarea soţie. Era prin 1943 când, într-o duminică, a fost invitat la balul domnilor din Galaţiul Făgăraşului. Cât timp a fost pe front au corespondat, iar ea, între timp, a terminat şcoala normală din Sibiu. Pe 25 august 1945 s-au căsătorit, au doi copii, cinci nepoţi şi patru strănepoţi, iar acum îl aşteaptă pe al cincilea.

A fost învăţător la şcoala din Galaţi, apoi responsabil cultural pentru judeţul Făgăraş, din 1950 a fost numit şeful secţiei de învăţământ la inspectorat până în 1959. A fost învăţător la „Radu Negru”, director la Şcoala Generală Nr. 2, iar apoi profesor de fizică la Şcoala Generală Nr. 5, aproape 20 de ani, până la pensie.

„Am regretat foarte mult plecarea din Someş, pământul copilăriei mele. Dar, la Făgăraş, am gustat viaţa din plin, cu bune, cu rele, cu bucurii. Pot să spun că nu ştim să mulţumim că avem viaţă tihnită, că avem copiii lângă noi, că avem realizări… În fiecare seară, închid ochii şi mă rog pentru ai mei de acasă. Când fac asta „merg” în comuna mea, unde îmi văd părinţi, fraţii, rudele, fie că sunt vii sau nu. Îi pomenesc pe toţi. Ca amintire de acasă am o palmă de ţărână din Căşei; o voi amesteca cu cea din Făgăraş pentru veşnicie”.

Colonelul Titus Oană, preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război din Făgăraş, are doar cuvinte de laudă la adresa eroului nostru: „Este un om cult, este foarte lucid pentru vârsta de 94 de ani, coerent în vorbire, mai ales după experienţa lui de viaţă. Este un bun familist, se bucură de respectul familiei, este un erou al neamului”.

(Alexandru Socaciu)