Zilele mari de sărbătoare au avut și au o ținută mai festivă

Legat de ziua Bobotezei, cel mai înalt moment este sfințirea apei – unică pentru un an de zile.

În Țara Făgărașului, la sat, slujba Sfintei Liturghii începea la 3 sau 4 dimineața, astfel încât la sfârșitul ei, „înspre ziuă” se ieșea în procesiune din biserică spre cel mai apropiat râu. Acolo, pe mal, erau pregătite cele necesare slujbei, dar râul era îmbrăcat de obicei într-o manta groasă de gheață. Toată obștea creștinilor asista cu emoție la momentul spargerii cu sapinul a gheții, de către cei mai tineri dintre săteni, pentru ca să scoată apa spre sfințire.

Când începea slujba de sfințire a apei, mijeau zorile la răsărit iar cei prezenți stăteau neclintiți în straiele lor de sărbătoare, pătrunși de fiorul sfintei neprihăniri, înnoită prin stropirea cu aghiasmă.

Când bunicul, la sfârșitul slujbei, cu statura lui înaltă și demnă m-a luat de mână, în lumina crepusculară care se ivi, am zărit pe obrajii săi aspriți de frig cum o lacrimă născută-n ger s-a întâlnit cu un strop de agheasmă din busuiocul ținut de mâna părintelui și a apărut o luminiță. Pentru un copil era o măreție, de-o clipă! Și totuși, a rămas vie după zeci de ani.

S-au dus slujitorii, s-au dus și bunicii, s-a dus și gerul Bobotezei, dar ne-a rămas zestrea. Bogăția sărbătorilor e inepuizabilă, ne rămâne. Doar să o găsim…